Poe – corbul

Edgar Allan Poe – CORBUL

Într-un miez de noapte crîncen, pe cînd – ostenit si lînced –
Meditam peste vechi tomuri – o, uitat e tîlcul lor! –
Mi-a parut, ca-n vis, ca bate cineva la usa: „Poate
E vreun oaspe ce se-abate pe la mine-ntîmplator,
Da, un oaspe care bate-n usa mea, încetisor.”
Mi-am soptit, încrezator.

Gîndul, vai, ma mai petrece spre acel Dechemvre rece
Cînd taciunii pareau stafii alungite pe covor.
Zorii-i asteptam cu sete: nici un tom vreun leac nu-mi dete
Ca sa uit de moartea fetei, careia-i spuneau Lenore
Însisi îngerii – frumoasa, luminoasa mea Lenore,
Dusa-n vecii vecilor!

Purpuriile perdele, cu fosninde catifele,
Ma faceau, ca niciodata, în adînc sa ma-nfior,
Încît repetam într-una, pentru-a potoli furtuna
Inimii, zvîcnind nebuna: „E vreun oaspe doritor
Sa-l primesc la mine-n casa, – vreun prieten trecator.
De ce-as fi banuitor?”

Cînd mi-am mai venit în fire, spus-am fara sovaire:
„Domnule, sau poate Doamna, sa ma ierti, eu te implor:
Somnul îmi dadea tîrcoale, cînd bataia dumitale
Se-auzi, atît de moale si atît de-nselator,
C-am crezut ca mi se pare…” Si-am deschis, netemator,
Beznei ce pîndea-n pridvor.

Uluit ca de-o minune, am scrutat acea genune,
Plin de vise cum n-as crede c-a visat vreun muritor,
Însa linistea cumplita a ramas, ca-nmarmurita.
Doar o vorba-abia soptita se-auzi prin ea: LENORE,
Iar ecoul îmi întoarse soapta stranie LENORE –
Ce se stinse-ncetisor.

Întorcîndu-ma-n odaie, mistuit ca de-o vapaie,
Auzii ca bate iarasi, parca mai staruitor.
„Ale-oblonului zabrele sînt de vina, numai ele!
Ia sa vad, si tainei grele adîncimea sa-i masor,
Linistindu-mi pentru-o clipa sufletul frematator….
E doar vîntul, vuitor.”

Am deschis oblonu-n pripa si, cu fosnet de aripa,
Un corb falnic din vechimea sfînta, a intrat în zbor
Si, de mine far’ sa-i pese, cu-aerul unei craiese
Sau al unui crai, purcese si se-opri, impunator,
Pe un bust al zeei Pallas, asezat peste uscior, –
Si ramase – negru nor.

Pasarea abanosie-mi smulse din stenahorie
Tristul suflet, ce surîse vazînd chipul gînditor:
„Desi creasta ti-este cheala, tu esti plin de îndrazneala,
Corb cumplit din vremi de fala, – spune-mi, ce nume sonor
Ti s-a dat pe Tarmul Noptii, corbule ratacitor?”
Corbul spuse: NEVERMORE.

M-a uimit peste masura ast cuvînt la cobe-n gura
Desi nu prea avea noima, – însa carui muritor
I-a fost dat vreodat’ sa vada cum o pasare – de prada
Sau de rînd – vine sa sada peste-al usii lui uscior,
Pe un bust al zeei Pallas si, cu glas croncanitor,
Îi raspunde NEVERMORE?

Protapit pe-acea statuie, doar atît putea sa spuie,
Sufletul parca turnîndu-si în cuvîntul izbitor.
Alte vorbe nu-i iesira. Penele-i încremenira.
Atunci buzele-mi soptira: „Va pleca si el în zori,
Ca atîtia alti prieteni si nadejdi de viitor.”
Corbul spuse: NEVERMORE!

Uluit de potriveala, mi-am zis: „Fara îndoiala
C-a deprins aceasta vorba auzind vreun bocitor
Care, urgisit de soarta, si-a jelit nadejdea moarta
Pîna cînd, cu vocea sparta, a ajuns, razbit de dor,
Sa repete în nestire un refren apasator –
Trista vorba NEVERMORE!”

Cum a corbului vedere înca-mi mai facea placere,
Mi-am tras jiltul linga usa, chiar sub bustul sclipitor.
Cufundat în catifele si în gîndurile mele,
Încercai sa aflu-n ele ce vrea corbul cobitor –
Pasarea aceasta sumbra, care croncane de zor
Numai vorba NEVERMORE?

Chinuit de întrebare, cautam o dezlegare
Sub ai cobei ochi de para, mistuit de focul lor.
Stînd cu capul dat pe spate, prada perinei bogate
Cu luciri catifelate, îmi spuneam încetisor,
Ca EA n-o sa mai dezmierde perina cu-al ei capsor
Niciodata, NEVERMORE!

Îmi paru ca-n aer suie o mireasma de catuie
Clatinata de arhangheli – calcau parca pe covor!
Si strigai: „Nenorocite! Prin heruvi, Domnu-ti trimite
Vrajile-ndelung rîvnite ca sa uiti de-a ta Lenore!
Soarbe vrajile acestea, ca sa uiti de-a ta Lenore !
Corbul spuse: NEVERMORE!

Diavole, sau zburatoare! dar proroc, pe cît se pare,
Iadul te-a trimis, ori vîntul, pe-acest tarm îngrozitor,
În chilia mea pustie, unde Groaza-i pururi vie,
Desi-o rabd cu semetie,- spune-mi, dara, te implor,
Oare-n Galaad se afla vreun balsam vindecator?”
Corbul spuse: NEVERMORE!

„Diavole, sau zburatoare! dar proroc, pe cît se pare,
Te conjur pe Dumnezeul nostru drag, al tuturor:
Inima-mi avea-va parte, în Edenul de departe,
Sa îmbratiseze-n moarte pe sfintita-n veci Lenore, –
Pe-acea fata care poarta numele-ngeresc Lenore?”
Corbul spuse: NEVERMORE!

„Corb sau demon! Piei odata cu-a ta vorba blestemata!
Te întoarce în Tarîmul Noptii, înspaimîntator!
Sa nu-ti uiti vreo pana-n casa, marturie mincinoasa
Ca si vorba ta! Ma lasa! Singur sa ramîn mi-e dor!
Ia-ti din inima mea pliscul lung si rau-prevestitor!”
Corbul spuse: NEVERMOREI

Si de-atunci, sta ca o stana, far’ sa-si miste nici o pana,
Pe-albul bust al zeei Pallas, asezat peste uscior.
Cu-ai sai ochi ce scînteiaza, pare-un demon ce viseaza,
Cînd a lampii mele raza-i zvîrle umbra pe covor.
Si, legat de-aceasta umbra, nu se mai avînta-n zbor
Al meu suflet, NEVERMORE!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s